Reportaje
În loc de concluzie
Am pornit în această explorare jurnalistică cu amintiri personale ale spitalului. La nouă ani am fost internată pentru prima dată. Era 2002. O nefrită, infecție afurisită la rinichi, nu mă lăsa să urinez. După câteva zile de febră, frisoane
Am pornit în această explorare jurnalistică cu amintiri personale ale spitalului. La nouă ani am fost internată pentru prima dată. Era 2002. O nefrită, infecție afurisită la rinichi, nu mă lăsa să urinez. După câteva zile de febră, frisoane și perfuzii, am reușit să fac pipi într-un borcan, ca ăla de murături, în salon. Băile nu aveau apă caldă, săpun sau hârtie igienică. Între mine și colegul de salon era culcată o ușă veche, pe post de perete fals. Din când în când, mai vedeam câte un gândac mare și maroniu cum se plimba între noi.
Am dus cu mine imaginea asta a spitalului până în 2014, când am fost operată la genunchi. De data asta, părinții m-au internat într-un spital privat din Sibiu. Mă minunam de telecomanda de la pat și că puteam chema asistentele oricând, de mâncarea gustoasă și de personalul zâmbitor. Înainte de operație, ortopedul ne-a dat adresa lui de mail și numărul de telefon ca să-l găsim oricând avem nevoie. Am consemnat și pe net: „Tăiată și pansată am urcat până la etajul șapte să văd cerul. Noroc de mamă bună, asistente implicate și vizite cu flori.“
Jumătate de an mai târziu escaladam cel mai înalt munte din Portugalia și mă bucuram că genunchiul meu e întreg. După coborâre, din entuziasm și recunoștință, i-am scris doctorului care m-a operat. Mi-a răspuns în câteva minute, bucuros de realizarea noastră.
A fost primul medic care m-a făcut să mă simt în siguranță și încrezătoare. Un om zâmbitor, pregătit cu răbdare să-mi explice procedurile, urmările lor și implicațiile recuperării. Am avut norocul de a ne permite privilegiul umanității, dar asta nu înseamnă că umanitatea nu e de găsit sau construit și în sistemul public de sănătate. Chiar dacă e greu să ne dezbrăcăm de experiențele cu care am crescut, pe care le-am auzit de la cunoștințe sau le vedem la știri, situația s-a îmbunătățit în cele mai multe spitale din țară. E drept, foarte încet, și cu costuri foarte mari.
Amintirile mele, cele ale apropiaților mei, ale internauților și cele auzite m-au ajutat să-mi reclădesc, de nenumărate ori, neîncrederea în sistemul de sănătate și în oamenii din el. Am observat asta manifestându-se și în timpul acestei documentări, când mă întrebam asiduu „pe cine să cred?”. Am realizat că primul instict era să arunc vina peste gard, să o leg cu furie și să declar traseul impracticabil. Ulterior însă mi-am chestionat gândurile și m-am speriat de generalizarea și dezumanizarea lor.
Nu e suficient să marșăm cu discursuri anticorupție - mită/șpagă/plicuri - pentru a ajunge la un sistem de sănătate care să aibă grijă de noi. Ci să vedem dincolo de acest cuvânt impersonal și anost: „sistem“ - și să privim în față oamenii din el și adevărurile lor, iar apoi pe ale noastre.
Această schimbare pe care o vrem, depinde de o mulțime de factori sistemici enumerați mai sus, dar și de unii intangibili, cum ar fi încrederea, libertatea de exprimare și libertatea de a greși. De a avea curajul să spunem adevărul și să-l ascultăm, să-l privim cu furie, dacă vrem, dar să vedem și mai departe de el, să chestionăm felul în care și acțiunile noastre personale perpetuează anumite stări sociale.
Nu avem toți aceleași privilegii sociale și implicit nici același acces în sistemul de sănătate și nici aceeași influență asupra lui. Iar răspunsul la întrebarea antropologului Andrei Mihail «Ce vrem de la sistemul ăsta de sănătate? Vrem unul în care să beneficieze absolut toată lumea, vrem un sistem care să se concentreze pe anumite zone, vrem un sistem mai degrabă preventiv?» ar trebui să fie dezvoltat având în minte persoanele care nu sunt asigurate social și pe cei pe care sistemul încă îi exclude din varii motive, cum ar fi rasismul sau clasismul instituționalizat și insuficienta răspândire a serviciilor medicale în țară.