Text

Un baraj comunist renaște, lostrița moare

Un proiect început acum 30 de ani riscă să omoare o pădure și un pește pe cale de dispariție

publicat pe 11.12.2019

lectură de 21 de minute

hero
Pe Scurt

Maşina de teren urcă cu uşurinţă drumul forestier şerpuit de pe Valea Răstoliţei, în judeţul Mureş. În urmă cu 30 de ani, pe aici avea acces doar mocăniţa care căra minerii şi materialele de construcţie sus în munte.

E o zi de toamnă senină, cu iarbă încă verde şi copaci coloraţi în nuanţe de roşu şi galben. Bogdan Cordoş, *un medic veterinar, cercetător şi activist de mediu înalt, cu ochi verzi și sobru, opreşte în dreptul unei poieniţe pe malul râului. 

„Acesta este cel mai râvnit loc din România pentru lostriţe. Aici îşi depun icrele”, spune el. Ia un test şi îl introduce în apă. *„Degeaba... Apa e acidă! Din cauza defrişărilor, apa pluvială nu mai este reținută în sol. Aceasta spală turbăriile formate pe malurile pâraielor. Apa cu aciditate crescută este un mediu impropriu dezvoltării și eclozării icrelor, fiind un factor esențial în declinul populației de lostriță”.

Lostrița, ilustrație de Zsoldos Márton/ Wikimedia
Lostrița, ilustrație de Zsoldos Márton/ Wikimedia

Lostriţa, numită şi somonul de Dunăre, este considerată un monument al naturii la noi în ţară încă de pe vremea comunismului, la fel ca floarea de colţ sau capra neagră. Are în medie 4-5 kg şi poate ajunge chiar la 10-12 kg.

Pentru că habitatul i-a fost fragmentat prin baraje, acest pește migrator de apă dulce, sensibil la poluare, e inclus, la nivel european, pe lista speciilor pe cale de dispariţie atât prin protocolul Convenţiei de la Berna, cât şi în cadrul Uniunii Internaţionale pentru Conservarea Naturii şi a Resurselor Naturale. 

În România, lostriţa se mai găseşte *într-un echilibru extrem de fragil doar în Defileul Mureşului Superior şi, sporadic, pe Bistriţa Aurie şi Tisa. 

Supravieţuirea lostriţei şi a altor specii care trăiesc în vecinătatea ei este ameninţată de un baraj comunist, început în 1989 şi finalizat în proporţie de 90%.

Timp de două decenii, 1.000 de muncitori au distrus în totalitate 50 de hectare de pădure, au construit un baraj înalt de 65 de metri, au săpat 16 km de tuneluri prin munte, au construit o centrală electrică şi o staţie de transformare. Apoi lucrările au fost lăsate în paragină.

În luna mai, însă, Hidroelectrica a decis să continue acest proiect în care a investit până acum peste 200 de milioane de euro. 

Compania urmează să exproprieze 130 de hectare de pădure - cele 50 de hectare iniţiale s-au refăcut în mod natural între timp, să le radă până la stâncă pentru a face loc lacului de acumulare şi să înalţe barajul cu încă 40 de metri.

Barajul, care la început avea şi rolul social de a asigura apă oraşului Târgu Mureş şi de a-l feri de viituri, va livra în final 35,2 MW. La nivel strategic, proiectul se încadrează în planurile actuale ale Uniunii Europene de a se concentra pe energia verde. 

Barajul se află la intersecţia a trei arii protejate care fac parte din reţeaua ecologică europeană Natura 2000, al cărei rol principal este de protecţie şi conservare a speciilor şi habitatelor din Uniunea Europeană: Călimani-Gurghiu, Defileul Mureşului Superior şi Munţii Călimani.

Dacă proiectul e finalizat, şapte râuri și afluenții lor vor dispărea: Răstoliţa, Bistra, Gălăoaia Mică, Gălăoaia Mare, Vişa, Bradul şi Ilva. Sunt râurile în care trăieşte lostriţa. *Practic un întreg bazin hidrografic, toți afluenții de dreapta a râului Mureș din această porțiune. Pe aici urcă lostrița în fiecare primăvară pentru a se reproduce, iar în unele cazuri rămânând tot anul.

„Le explic tuturor că vor fi părtaşi la un dezastru ecologic”, avertizează Cordoş. „Văd cum, sub ochii noştri, dispare un întreg ecosistem și mai ales o specie. Cu acest gând nu mă pot împăca”. 

Cordoş povestește cu o voce groasă că nu poate dormi noaptea pentru că se gândeşte la nedreptatea pe care o suferă natura. Se luptă cu cei care îşi văd, în mod distructiv, doar propriul interes deoarece vrea ca şi „generaţiile viitoare să vadă natura aşa cum este ea acum”.

Pasionat de reptile - într-o vreme avea o colecţie de 200 de şerpi, *printre care și veninoşi, şi-a făcut o casă la marginea oraşului Târgu Mureş.

Îşi aminteşte calm cum, într-o seară, a găsit în faţa casei un fazan mort, care venise în zbor şi se izbise de geamul sufrageriei sale. Peste noapte, a venit ursul şi l-a mâncat.

Cordoş se uită lung peste vale, spre pădure: *„Animalele au o relaţie corectă, trăind în armonie cu natura. De aceea prefer să locuiesc printre ele şi nu printre oamenii care fac abuzuri pentru propria plăcere”. 

Acordul de mediu din 1991: doar două pagini

Hidroelectrica a investit primii bani la Răstoliţa în 1987. Pe vremea aceea putea să obţină toate autorizaţiile necesare fără prea multe analize legate de efectele pe care proiectele sale le-ar avea asupra naturii.

Între timp legislaţia s-a modificat şi aprobările trebuie să aibă la bază un studiu de evaluare a impactului asupra mediului care, în general, depăşeşte 100 de pagini.

În plus, societatea a devenit mai conştientă de problemele cu care se confruntă natura şi se implică tot mai activ în modelarea legislaţiei şi a proiectelor care primesc autorizare.

Acordul de mediu pentru baraj, obţinut în 1991, era format din două pagini dactilografiate care conţineau, fără detalii, toate condiţiile de construire.

„L-am văzut. Ce putea fi în două pagini? Era ca la telegraf”, spune Peter Abran, şeful direcţiei de biodiversitate din cadrul Agenţiei de Protecţie a Mediului (APM) Mureş. „Era un act, dar deloc profesionist. Avea şi nişte planşe care, între timp, au dispărut”. 

Abran este un inginer silvic grizonant, înalt și slab, care vorbeşte calm şi vine la birou cu bicicleta. Lucrează aici de 27 de ani. El este cel care a înfiinţat partea sudică a Parcului Naţional Călimani şi situl Natura 2000 din zonă.

La începutul anilor ‘90 era un ecologist activ. A participat la proteste împotriva acordului de mediu pentru baraj până în 1994.

Când au început lucrările, peste 1.000 de muncitori, împreună cu familiile, au fost mutați la Răstoliţa în 1989. Veneau din zona Moldovei şi din judeţul Sălaj, din vestul ţării. Majoritatea au rămas acolo până s-au pensionat. Locuiau în două „Colonii” formate din barăci de lemn. 

Am venit aici în ‘89 cu soţia însărcinată şi cu un băiat de 4 ani,” povesteşte Emil Farago, fostul şef de şantier al Hidroconstrucţia, compania de stat care a efectuat lucrările de construcţie ale barajului.

„La început am stat în casa parohială, iar în ‘91 ne-am mutat în Colonie. Un an nu am avut canalizare şi apă curentă, luam apă de la izvor cu găleata. Am locuit aici peste 20 de ani”.

Acum Farago a ieşit la pensie şi este preşedintele unei asociaţii de vânătoare care administrează două fonduri de vânătoare din zonă.

Colonia din amonte, în susul râului Răstoliţa, există şi în prezent. Cea din aval a fost desfiinţată în urmă cu doi ani deoarece lucrările din josul râului fuseseră finalizate în totalitate, iar muncitorii au plecat. 

Peste 1.000 de muncitori au lucrat la baraj. Locuiau cu familiile în două Colonii formate din barăci. Unii încă stau acolo din 1989
Peste 1.000 de muncitori au lucrat la baraj. Locuiau cu familiile în două Colonii formate din barăci. Unii încă stau acolo din 1989

Este aproape ora prânzului. Strada principală din Colonie merge drept printre căsuţele din lemn vopsite cu maro şi galben. Gardurile joase protejează grădinile unde pe vremuri creşteau flori. Ici-colo câte o femeie întinde rufele în curte sau mătură.

În urmă cu 20 de ani, sute de oameni locuiau aici. Era ca un mic sat. Avea încălzire centrală, apă curentă, canalizare, alei betonate, alimentară, cantină şi cămin cultural. Existau chiar şi o şcoală şi o grădiniţă pentru zecile de copii de aici.  

„Aveam 36 de ani când am venit din Botoşani, împreună cu soţul şi copiii. S-a creat un sătuc, au avut loc căsătorii, s-au născut copii. La o zi de naştere eram peste 25 de persoane”, îşi aminteşte Viorica Velişcă, care încă locuieşte în Colonie.

Accentul moldovenesc i-a dispărut între timp şi spune, cu speranţă în glas, că din vară se tot zvoneşte că „dau din nou drumul la lucrări”.

50 de hectare rase până la stâncă au renăscut în 30 de ani

Construcția barajului a început în 1991. Se lucra non-stop, în trei ture de câte 12 ore. Planul era ca muncitorii să sape 22 km de tuneluri prin munte, prin care să se capteze râurile ce urmau să umple lacul de acumulare. Au reuşit să termine aproape 16 km de tuneluri.

„Stăteam 12-14 ore pe şantier, aveam 4-5 fronturi de lucru,” îşi aminteşte Emil Farago, care a lucrat 17 ani în subteran. „De multe ori trebuia să merg noaptea în control. Înaintam câte 3-4 metri pe zi în tunel. Ţin minte momentul când s-a străpuns muntele prima dată, la un tunel de 8,4 km lungime”.

La baza barajului e zona zero de reproducere pentru lostriță. Odată funcțional, va curge prea puțină apă pe Răstolița, iar lostrița nu va mai putea urca în amonte
La baza barajului e zona zero de reproducere pentru lostriță. Odată funcțional, va curge prea puțină apă pe Răstolița, iar lostrița nu va mai putea urca în amonte

Povesteşte cum în tuneluri era întuneric, umezeală, iar aerul era înecăcios din cauza utilajelor care consumau oxigenul muncitorilor. „Am trecut prin situaţii limită, cu surpări, în care oamenii se bazau unul pe altul ca să supravieţuiască,” spune Farago. „Se creează un spirit de echipă între mineri”.

Cum funcţionează, de fapt, o hidrocentrală? Râurile şi afluenţii lor sunt deviaţi într-o anumită direcţie prin tuneluri săpate în munte, numite aducţiuni.

Toată apa se adună într-o vale pe care inginerii o numesc cuvetă, adică fundul viitorului lac de acumulare. Ca să nu se scurgă printre dealuri, apa e blocată de un baraj.

Din baraj, apa e direcționată cu putere către niște turbine pe care le învârte când se izbește de ele şi așa apare curent. Energia electrică trece apoi printr-o staţie de transformare şi intră în sistemul naţional, adică toți stâlpii și cablurile care o aduc în casele noastre.

În timp ce unii muncitori săpau tunelurile, alţii defrişau primele 50 de hectare de pădure ca să facă loc cuvetei lacului. Copacii au fost tăiaţi şi vegetaţia distrusă complet. Apoi, timp de 30 de ani, oamenii nu au mai intervenit în zonă. Natura s-a refăcut, deşi la început nu mai rămăsese în cuvetă decât stâncă goală.

Maşina de teren începe să coboare pe malul pârâului Tihu, o ramură a Răstoliţei care va dispărea în întregime în baraj. Indicatorul ne anunţă că ne aflăm în Parcul Naţional Călimani. Vegetaţia mixtă de fagi, arini, molizi, plopi, aluni şi mesteceni a crescut între timp peste stâncile dezbrăcate. O şopârlă trece rapid prin faţa maşinii. Pe jos sunt turbării. S-a format aici un întreg microsistem pe care nimeni nu l-a cercetat încă. 

Hidroelectrica aşteaptă acum o Hotărâre de Guvern care să-i dea dreptul să radă iarăşi pădurea până la stâncă. De data asta suprafaţa pe care o vizează este de aproape trei ori mai mare. Pe lângă cele 50 de hectare tăiate iniţial, care între timp s-au regenerat, mai are nevoie de încă 80 de hectare ca să ajungă la suprafaţa lacului pe care şi-a propus-o.  

Mergem printre copaci, dar suntem, de fapt, pe fundul viitorului lac. Dacă Hidroelectrica îşi termină treaba, deasupra acestui drum vor fi 100 de metri de apă.

Muncitorii au săpat deja în munte 16 km de tuneluri prin care apa va fi captată din râuri. Unele sunt atât de mari, încât poți merge prin ele cu camionul. În imagine, Bogdan Cordoș și Emil Farago
Muncitorii au săpat deja în munte 16 km de tuneluri prin care apa va fi captată din râuri. Unele sunt atât de mari, încât poți merge prin ele cu camionul. În imagine, Bogdan Cordoș și Emil Farago

Zărim capătul tunelului. Este intrarea în aducţiunea principală, adică ţeava principală de scurgere a apei din lacul de acumulare către turbine. 8,5 km de tunel săpat în munte. Larg de poţi merge cu camionul prin el.

Este frig, ca în peşteră. Întuneric. Stâncile umede de deasupra atârnă periculos. Pe vremuri, tunelul era protejat cu o plasă care a dispărut. 

La câteva zeci de metri vedem peretele barajului. Acum are 65 de metri înălţime, dar planul este să ajungă la 105 metri. Pe o parte e betonat, iar pe alta se văd miile de stânci extrase de la cariera din apropiere. Și pentru acestea a plătit cu vârf și îndesat natura.

„La inspecţie, am amendat Hidroconstrucţia de trei ori pentru distrugerea mediului”, povesteşte Peter Abran de la APM Mureş. „La decopertarea carierei, ca să ajungă la roci, au împins în vale solul de deasupra. Au distrus cam 15 hectare de pădure. Nimănui nu-i păsa.”

Totul pare încremenit în timp. O ţeavă ruginită intră într-un mic lac la baza barajului. În lateral, un alt perete îngust din beton, care urcă pe o parte a văii, ne arată cât de înaltă va fi, de fapt, construcţia finală. Şi ne ajută să înţelegem câţi copaci vor trebui tăiaţi ca să-i facă loc - echivalentul a peste 200 de terenuri de fotbal.

Peretele barajului are acum 65 de metri înălțime, dar planul este să ajungă la 105 metri
Peretele barajului are acum 65 de metri înălțime, dar planul este să ajungă la 105 metri

20.000 de piscine olimpice: dimensiunea finală a lacului

Timp de aproape 30 de ani, Hidroelectrica a investit peste 200 de milioane de euro la Răstoliţa şi a construit 90% din întregul proiect. În ultimul deceniu, însă investiţiile au scăzut şi lucrările s-au oprit. Barajul părea dat uitării până în luna mai a acestui an, când Adunarea Generală a Acţionarilor Hidroelectrica a decis finalizarea barajului.

Motivul? Hidroelectrica a fost în insolvenţă în perioada 2012-2016, ca urmare a contractelor dezastruoase încheiate cu băieţii deştepţi. După reorganizare, conducerea companiei şi-a propus investiţii de 1,2 miliarde de euro în perioada 2015-2020. A analizat mai multe proiecte începute şi neterminate şi a decis că, din punct de vedere financiar, continuarea investiţiei la Răstoliţa este rentabilă.

România produce la ora actuală 6.094 MW de energie electrică şi consumă peste 7.000 MW. Cea mai mare producţie este pe bază de cărbune, hidro şi hidrocarburi (gaze naturale).

Până în 2030, Uniunea Europeană vrea să reducă emisiile de gaze cu efect de seră cu cel puţin 40% comparativ cu 1990 şi să producă cel puţin o treime din energia electrică din surse regenerabile. 

„Trebuie să înţelegem că, dacă vrem energie verde, trebuie să acceptăm anumite riscuri şi costuri. Un baraj de 35MW e o soluţie mică, dar e un pas înainte. O investiţie de la zero ar presupune mult mai mulţi bani. Orice MW nou contează şi ne trebuie, mai ales dacă e din surse regenerabile,” spune Eugenia Gușilov, expert în domeniul energiei la Romania Energy Center (ROEC). 

Potrivit acesteia, reluarea unei investiţii finalizate în proporţie de 90% are sens din punct de vedere economic, însă trebuie lucrat cu consultanţii şi cu părțile interesate ca să se reducă la maximum efectele asupra mediului.

Reprezenanţii Hidroelectrica ne-au declarat că vor să pună în funcţiune barajul în două etape. În prima etapă vor să investească aproximativ cinci milioane de euro pentru a începe să producă energie la înălţimea actuală a barajului, de 65 de metri. Acum încap zece milioane de metri cubi de apă, adică 4.500 de piscine olimpice. Dacă mai înalță barajul cu încă 40 de metri, volumul va crește până la  20.000 de piscine olimpice. 

„Chiar azi (octombrie 2019, n.e) am primit o cerere din partea Hidroelectrica să fac un studiu de optimizare pentru barajul de la Răstoliţa. Am mai optimizat lucrarea asta de trei ori până acum”, spune Dan Covăceanu, inginer proiectant la Institutul de Studii şi Proiectări Hidroenergetice (ISPH), specializat în servicii de consultanţă şi inginerie.

Institutul cu acţionariat privat, care în 2013 era controlat prin soție de către Dan Ioan Popescu, fost ministru PSD al economiei (2003-2004), a deţinut timp de mai mulţi ani drept de exclusivitate asupra contractelor încheiate de Hidroelectrca pentru asistenţă tehnică, studii de fezabilitate, documentaţii, rapoarte de sinteză şi proiecte tehnice.

Studiul coordonat de Covăceanu, care lucrează la proiect din 1985, ar urma să arate dacă barajul ar trebui să rămână la nivelul actual sau dacă ar trebui continuat, în ce fel şi ce investiţii adiţionale ar fi necesare. 

Indiferent de rezultatul analizei ISPH, în prima etapă, râul Răstolița și trei afluenți - Tihu, Secu şi Mijlocu - vor dispărea. „Nu va mai curge gram de apă pe Răstoliţa”, concluzionează Emil Farago în timp ce se uită la harta care arată detaliat cum va arăta proiectul final al barajului.

Într-o etapă ulterioară, se pot folosi o parte dintre aducţiunile secundare construite deja, adică tunelurile săpate. Acestea pot fi puse în funcţiune prin captări, adică mici baraje care opresc apa din râuri şi o bagă în galerie.

Ar dispărea astfel ramura de vest a Mureşului, formată din pârâurile Vişa, Gălăoaia Mare şi Gălăoaia Mică. Vor intra în conducte Gălăoaia Mică-Bistra şi captarea de la Bistra, care ar duce la dispariţia Bistrei.

Pe ramura de est a Mureşului, finalizarea aducţiunii principale Tihu-Ilva, care e construită în proporţie de 50%, şi realizarea captării pe Ilva ar duce la dispariţia râului Ilva. Tot pe ramura de est, realizarea captării pe Bradu şi construirea racordului dintre captare şi aducţiunea secundară ar duce la dispariţia pârâului Bradu.

Bogdan Cordoș și Emil Farago se plimbă pe fundul viitorului lac. Asta este vegetația crescută în ultimii 30 de ani, după defrișarea inițială
Bogdan Cordoș și Emil Farago se plimbă pe fundul viitorului lac. Asta este vegetația crescută în ultimii 30 de ani, după defrișarea inițială

E mijlocul zilei. Soarele străluceşte de parcă ar fi vară, deşi este aproape sfârşitul toamnei.

Maşina opreşte lângă baraj. Deasupra noastră, mii de bucăţi de stâncă formează zidul înalt cât două blocuri de zece etaje. Râul Răstoliţa curge prin ţeava betonată de la baza lui, largă de poţi trece cu camionul prin ea. Sub ea s-a format un mic lac.

Aici este zona zero de reproducere pentru lostriţă. Primăvara, ea urcă în susul râului pentru a-şi depune icrele. Acum, toamna, este vremea păstrăvului.

Apa este tulbure şi murdară, deşi nu a plouat. „Este clar că în amonte, în sit Natura 2000, copacii sunt târâţi ilegal prin albia râului,” explică Bogdan Cordoş. „Este total nepermis și ilegal să faci asta. Peştii suferă. Lostriţei îi trebuie prundiş curat *și apă limpede pentru o minimă șansă de supraviețuire”.

Lostriţa supravieţuieşte ca specie doar dacă pe râuri curge suficient de multă apă ca ea să poată urca sus, la munte, şi să-şi depună icrele.

„Mă tem că nu va mai rămâne nimic aici după ce dau drumul barajului. Vor lăsa prea puţină apă. Lupta *pe Răstolița cred că e pierdută. Încerc să salvez măcar afluenţii”, prezice Cordoş sumbru. 

Nu există cercetări legate de impactul asupra mediului

Hidroelectrica nu are în acest moment autorizaţie de mediu pentru finalizarea barajului de la Răstoliţa. Aceasta i-a expirat în iunie 2018 şi fără ea nu are voie să continue lucrările. 

„Hidroelectrica a cerut anul trecut reînnoirea autorizaţiei de mediu pentru baraj. Am refuzat, pentru că acordul de mediu era dat în 1991. Odată cu înfiinţarea reţelei Natura 2000, în 2007, ar fi trebuit să fie revizuit”, explică Peter Abran de la APM Mureş.  

Potrivit legii, o companie are nevoie de un acord de mediu pentru proiect, în care scrie ce are dreptul să facă şi cum să facă. Pe baza acestuia primeşte o autorizaţie de mediu care îi dă voie să facă ce și-a propus în acordul de mediu.

Ca să aibă dreptul legal să continue lucrările la baraj, proiectul Hidroelectrica trebuie să treacă printr-o evaluare de mediu. O firmă acreditată de minister va face un studiu de evaluare a impactului asupra mediului. Vor urma apoi dezbateri publice pe acest studiu, în urma cărora APM Mureş va face un raport de mediu. Toate aceste proceduri ar trebui să dureze maximum doi ani.

„Barajul trebuie terminat, dar cu condiţii. Condiţia de autorizare este ca râul Răstoliţa să rămână la debitul său natural. Altfel nu le dau aprobarea”, spune Abran.

În paralel, Hidroelectrica aşteaptă o Hotărâre de Guvern prin care să i se dea dreptul să defrişeze 130 de hectare de pădure aflate în zona Natura 2000, pentru cuveta lacului. Nu are voie, însă, legal să primească aprobarea pentru „scoaterea definitivă a terenului din fondul forestier naţional până nu obţine acordul de mediu pentru defrişarea vegetaţiei forestiere din cuveta lacului” (HG nr.900/14.12.2017). 

Urcăm pe drumul forestier, pe malul pârăului Tihu. Brazi, foioase cu frunze de toate culorile, ciripit de păsări. Ajungem la o păstrăvărie care funcţionează cu acte în regulă, cu toate acordurile de mediu valabile.

Oficial, trebuie să asigure debitul de servitute pentru pârâu, adică să curgă destulă apă cât peștii să poată înota. Însă în dreptul păstrăvăriei râul aproape a dispărut. „E ilegal ce fac, iar autorităţile închid ochii. Mi-e teamă că aşa se va întâmpla şi cu barajul. Ce folos este dacă *cei de la baraj vor primi ulterior amenzi? Lostriţa *va muri între timp”, avertizează Cordoş.

A doua zi îi povestim lui Peter Abran de la APM Mureş despre râul dispărut în dreptul păstrăvăriei. Oftează neputincios şi spune: „Păi, dacă aţi văzut că aşa e, de ce nu faceţi o plângere oficială?” 

Abran este cel care are grijă ca legea să fie respectată şi care împarte amenzi. 

Argumentele pentru baraj: turismul şi energia

Marius Lircă este primarul PSD al comunei Răstoliţa de şapte ani. De atunci, face lobby pentru baraj, pe care îl promovează ca pe o sursă de venit pentru comună, din care să le construiască sătenilor un Cămin Cultural, şi ca pe o atracţie turistică. 

Primarul s-a implicat activ în exproprierea celor 130 de hectare de teren necesare pentru cuveta lacului. Când barajul a fost declarat „utilitate publică de interes naţional”, în 1996, oamenii au fost obligaţi să-şi vândă proprietăţile.

La limita Parcului Național Călimani, unde 50 de hectare de pădure au fost rase până la stâncă acum 30 de ani, s-a format un microsistem care nu a fost cercetat de nimeni
La limita Parcului Național Călimani, unde 50 de hectare de pădure au fost rase până la stâncă acum 30 de ani, s-a format un microsistem care nu a fost cercetat de nimeni

Exproprierea, care a presupus mai multe procese în instanţă, este aproape finalizată. Lircă înţelege beneficiile financiare pe care barajul le-ar putea aduce şi s-a pregătit în avans pentru asta. Încă din 2009 a început să lucreze la extinderea Planului Urbanistic General (PUG) al comunei Răstoliţa, pe care l-a întins cât a putut de mult pe raza localităţii, până deasupra barajului, în Parcul Naţional Călimani. În cinci-șase luni speră să-l finalizeze.

„După ce e gata PUG, dăm undă verde construcţiilor până sus, chiar şi în parcul naţional, cu anumite restricţii”, spune el.

Aceasta era şi teama lui Bogdan Cordoş: că Valea Răstoliţei se va transforma într-un fel de Valea Bistriţei, aşezată între Munţii Bârgău şi Munţii Călimani, unde peisajul a fost complet transformat de construirea haotică a zeci de vile de-a lungul râului.

„Să vezi atunci probleme cu lostriţa, în ideea că Răstoliţa va mai avea apă. Vor apărea cabane pe malul pârâului. E clar că unii vor să-şi facă cabane și pe malul barajului. Probabil că terenurile s-au cumpărat deja”, spune el.

*Cordoș povestește că afluenții de stânga ai râului Mureș sunt deja sugrumați de microhidrocentrale. Dacă acum vor dispărea și afluenții de dreapta, canalizându-i în acest baraj, crede că soarta speciei este pecetluită, „practic distrugându-i toate locurile de reproducere”.

Se face seară. Coborâm spre sat. Pe drum, în dreptul unei staţii de sortare de pe malul Răstoliţei, paznicul îi face cu mâna lui Cordoş. Acesta opreşte maşina şi îi spune: „Vor începe să vină braconierii la păstrăv. Ştiţi numărul meu, să mă sunaţi! Acum e prohibiţie”. 

Se încruntă şi porneşte motorul. Lupta lui continuă. 

*Pasajele marcate cu asterix au fost revizuite și completate împreună cu Bogdan Cordoș după publicarea articolului, pentru a clarifica și detalia unele aspecte prezentate de acesta.

Vrei să ne ajuți? Spune-ne părerea ta despre acest material. Completează formularul aici.
Mihai Andrei Stoica

Rastolnița și alte proiecte de energie profund dăunătoare (vezi micro-hidro în Făgăraș, Defileul Jiului etc.) nu ar exista dacă am respecta legile deja existente. Există directive cadru europene și regulamente pe care România le-a transpus – adică în prealabil le-a negociat în forurile UE și pe urmă le-a introdus în legislația națională – precum directiva pentru habitate, directiva pentru evaluarea impactului de mediu, prevederile de sustenabilitate ale directivei pentru energie regenerabilă și altele. Toate legile astea sunt perfectibile, sigur, pentru că unele conțin lacune juridice sau contextul se schimbă. Dar dacă ele s-ar respecta, natura ar duce-o mult mai bine la noi, asigurându-ne și securitatea energetică mult trâmbițată de statul român, de multe ori ca justificare pentru a mai distruge un habitat.

o lună în urmă

Dragos Rizescu

Tema este foarte vasta, si se intinde de la locurile de munca din Valea Jiului la folowerii Gretei Thunberg. In cele din urma, orice solutie, reconfigurarea proiectului de pilda, costa. Depinde cat pret punem noi ca societate pe “protejarea naturii”. De aceea decizia este pana la urma una eminamente politica, care reflecta intr-un fel sau altul o alegere la nivelul societatii.

3 luni în urmă

Dragoș Costache

Stai men, nu se poate face panta dinaia pe care o urca peștii? Cu o investiție suplimentară?

4 luni în urmă

Magda Munteanu

Evident ca s-ar putea, daca s-ar dori. Teama celor cu care am vorbit este ca, atunci cand barajul va fi functional, apa care va ramane pe Raul Rastolita va fi atat de putina incat lostrita nu va mai avea fizic in ce sa inoate.

4 luni în urmă

Salut! Respectăm intimitatea, așa că nu îți traficăm datele. Citește Politica de confidențialitate pentru detalii.